Cum a început așa s-a și sfârșit...într-o zi ploioasa de
noiembrie. Prima data a fost o ploaie plăcută și răcoroasă de toamna, ce
s-a metamorfozat într-o furtuna ce avea să sa distrugă totul în calea
ei. În interior, o tornada de sntimente, ce se ciocnesc cap în cap și
care se refectă asemenea unor fulgere în ochii săi mici și inocenți.
Unul dipa altul, fără urmă de pauză sau de oprire, sentimente și emoții
tună cu putere de se aude și afară! Fericire, tristețe, încântare,
regret și o dorinta apriga și macinatoare de a se întoarce, măcar pentru
o secunda la acea prima zi ploioasă de noiembrie când vântul și ploaia
îi cântau în armonie cântece de joc și de petrecere. Dar acele vremuri
nu mai sunt și în urma lor nu a rămas decât un gust mult prea amar. Așa
se razboiesc sentimentele în interiorul micuței ființe. Emoții mult prea
greu de deslusit la acea vârsta fragedă.
Și cine ar fi crezut ca o zi ploioasa de noiembrie ar putea aduce atâta
amaraciune și tristete? De-a lungul anilor noiembrie era luna fericirii
cu zile ploioase încărcate de emoție și liniște, dar acum... Acum fata
stă pe un câmp de luptă; este strada pe care a crescut și care îi oferea
cândva alinare. Oamenii de aici nu știu că vine războiul și, de fiecare
dată când ea deschide gura ca să-i avertizeze orașul numit Noiembrie ii
acoperă glasul firav ca de înger. O mașină trece, o sirena se aude din
apropiere, copii râd, pe panoul publicitar ruleaza iar și iar aceeași
reclama invechita de cruzimea timpului. Fata țipă, dar numai porumbeii
de la picioarele ei o aud... Speriați, își iau zborul și dispar în
labirintul vesel și colorat de crengi de brazi și de mesteceni și
lampioane ce se intrezaresc deasupra.
Nimeni nu o aude...
Când își dau seama ca acel război a venit este deja prea târziu, iar în
colțul mintii obosite de atâtea evenimente răsare amintirea unei
biblioteci. Mobila veche din stejar masiv intunecă și mai mult camera
mica. Printre rafturile pline de cărți plutește ușor mirosul dulce și
plăcut al ceaiului care îi trezește atâtea amintiri plăcute... Fetița se
afla acum în biblioteca mamei, când a citit primaul ei roman adevărat.
Picurii de ploaie și gheață ii cantau un vals lent la geam. Acea
atmosfera sufocanta îi creeaza cumva o stare de liniște și pace
interioara, o senzație stranie pe care nu își amintește când a trăit-o
ultima dată. Și totuși în acea încăpere familiara parca își regaseste
fericirea... Grijile sunt uitate, iar pe buzele-i pline și roși apare un
suras abia reținut. Are o gura de poiet... Artistica, expresiva, cu un
zâmbet misterios ce îți trimite fiori de gheață pe sira spinarii. Au
trcut ani de când nu mai fusese în biblioteca mamei sale și atunci acel
miraji dispare. Grijile reapar și se afla din nou în mijlocul
războiului. O lupta pe care nu poate castia nimeni. Aceia este o bătălie
a timpului cu el însuși, o batalie care lasă ravagii iremediabile în
urmă. Nimeni nu aculta strigatul ce se presupune ca ne previne, nimeni
nu aude tipatul care ar trebui să ne salveze.
Astăzi, ca în orice alta zi ploioasa de noiembrie, când picaturile de
diamant îmi cântă la fereastră elegii triste și cântece de jale,
descopăr mai bine ca niciodată ca acea fata sunt chiar eu, sau mai bine
spus eram... atunci. Înainte ca timpul să se razboieasca și sa distrugă
acea fericire neconditionata. Acum acea fetița este departe de mine,
închisă într-o colivie de unde timpul nu o mai lasa sa iasă. Într-o zi
ploioasa de noiembrie, ii mai aud tipatul și îmi amintesc cât de frumos
era când eram una și aceiași. Acum eu sunt adultul și ea copilaria...
P.S.: Sper din suflet sa va placa la fel de mult ca mie! :)
